Abandonul de familie este fapta persoanei care, având obligaţia legală de întreţinere faţă de o altă persoană o părăseşte, o alungă sau o lasă fără ajutor, expunând-o unor suferinţe materiale sau morale, sau care, cu rea-credinţă, nu-şi îndeplineşte obligaţia legală de întreţinere ori nu plăteşte timp de două luni pensia de întreţinere stabilită pe cale judecătorească.
Săvârşirea acestei fapte în oricare din variantele sale afectează relaţiile de familie. Astfel de fapte sunt contrarii celui mai elementar sentiment de solidaritate şi ajutor reciproc ce-şi datorează membrii familiei între ei. Pericolul social pe care îl reprezintă abandonul de familie aduce atingere instituţiei familiei care este considerată ca o valoare socială primordială în societatea românească. Pentru aceste considerente, această infracţiune a fost incriminată şi sancţionată de legea penală.
Obiectul juridic specific al acestui delict îl constituie acele relaţii de familie ce impun respectarea obligaţiilor de sprijin material şi moral reciproc.
Nu este vorba de un sprijin moral şi material general şi abstract, ci de sprijinul concret, constând în furnizarea mijloacelor de întreţinere aceluia dintre membrii familiei care se află în nevoie. Acest sprijin, înscris ca obligaţie legală în dispoziţiile codului familiei, deşi are, obiectiv, o expresie materială, constituie şi un sprijin moral, căci împiedică suferinţele morale pe care lipsa mijloacelor de întreţinere le poate pricinui.
Obligaţia de întreţinere are un caracter concret, ea fiind acea îndatorire impusă de lege unei persoane de a acorda altei persoane mijloacele necesare traiului. Obiectul material al infracţiunii îl constituie bunurile de care este lipsită persoana căreia i se datorează ajutor sau întreţinere (adăpost, hrană, îmbrăcăminte etc.).
Subiectul activ nemijlocit al acestei infracţiuni este calificat, acesta fiind persoana care are obligaţia legală de întreţinere.
Obligaţia de întreţinere există între soţ şi soţie, părinţi şi copii, cel care adoptă (adoptatorul) şi cel adoptat (adoptatul), bunici şi nepoţi, străbunici şi strănepoţi, fraţi şi surori, precum şi între celelalte persoane prevăzute de lege. În ceea ce priveşte celelalte persoane care nu sunt cuprinse în enumerarea art. 86 C. fam., acestea sunt prevăzute în alte texte ale Codului familiei. De exemplu, în cazul foştilor soţi a căror căsătorie a fost desfăcută prin divorţ, soţul divorţat are obligaţia de întreţinere faţă de celălalt soţ, numai dacă acesta se află în nevoie din cauza unei incapacităţi de muncă ivită înainte de căsătorie ori în timpul căsătoriei sau în termen de un an de la desfacerea căsătoriei. În această ultimă situaţie, obligaţia trebuie să fie consecinţa unei împrejurări în legătură cu căsătoria.
Subiectul pasiv al acestei infracţiuni este calificat, şi anume persoana îndrituită la întreţinere. În ipoteza în care este vorba de copil, acesta este subiectul pasiv, iar, în ipoteza în care soţia a obţinut pensie de întreţinere, aceasta este subiectul pasiv al infracţiunii. În general, pentru ca o persoană să aibă dreptul la întreţinere şi, eventual, să devină subiect pasiv al infracţiunii, se cere o condiţie (potrivit dreptului familiei), anume să se afle ,,în nevoie, şi aceasta să rezulte din incapacitatea de a munci şi a avea un câştig din muncă.
Subiectul pasiv poate deveni subiect activ al abandonului de familie şi invers (de exemplu, dacă părintele se îmbolnăveşte grav, obligaţia de întreţinere o au copiii, de la o anumită vârstă).
Elementul material constă, din comiterea anumitor acţiuni sau inacţiuni si-n cadrul diferitelor variante normative cu caracter alternativ. Variantele elementului material sunt: acţiunea de părăsire ori de alungare sau de lăsare fără ajutor; inacţiunea de neîndeplinire cu rea-credinţă a obligaţiei de întreţinere prevăzute de lege; inacţiunea de neplată a pensiei de întreţinere cu rea-credinţă, timp de 2 luni, pensie stabilită judecătoreşte. Pentru existenţa elementului material al infracţiunii, este suficient să existe una dintre aceste variante.
În cazul primei modalităţi, elementul material constă în fapta (acţiune sau inacţiune) de părăsire, alungare sau lăsarea fără ajutor a celui îndreptăţit la întreţinere, expunându-l la suferinţe fizice sau morale. Pentru existenţa delictului în această modalitate, trebuie ca fapta să fie comisă prin vreuna din acţiunile-inacţiunile enumerate alternativ în text. De asemenea, prin fapta comsă, persoana vătămată să fie expusă la suferinţe fizice sau morale (de pildă, lipsă de hrană, îmbrăcăminte, locuinţă).
Nu este obligatoriu ca aceste suferinţe să fi intervenit în mod efectiv, dar trebuie să existe o mare probabilitate de realizare a lor.
Dacă legiuitorul ar fi vrut să condiţioneze existenţa delictului de producerea efectivă a unor suferinţe fizice sau morale, ar fi folosit sintagma ,,producându-i suferinţe fizice sau morale.
Prin părăsire se înţelege abandonarea celui îndreptăţit la întreţinere. Făptuitorul se mută în altă localitate ori se mută în aceeaşi localitate unde locuieşte victima, dar în alt domiciliu, cu scopul de a se sustrage de la îndatoririle sale de întreţinere.
Acţiunea de alungare presupune izgonirea, îndepărtarea de la domiciliu, de la locuinţă a victimei, făptuitorul folosind diverse mijloace, ca, de exemplu, prin constrângere morală sau fizică, în acest fel urmărind să se sustragă de la obligaţiile stabilite.
Lăsarea fără ajutor înseamnă adoptarea unei atitudini de pasivitate, de inacţiune din partea făptuitorului. Victima, în această situaţie, nu este părăsită sau alungată; subiectul activ şi cel pasiv rămân la acelaşi domiciliu, dar subiectul pasiv nu primeşte ajutorul necesar, deşi se găseşte la acelaşi domiciliu.
Elementul material în cazul celei de-a doua modalităţi mormative constă în neîneplinirea (inacţiunea) cu rea-credinţă a obligaţiei de întreţinere prevăzută de lege.
Dreptul la întreţinere îl are cel ce se află în nevoie, neavând posibilitatea unui câştig obţinut din muncă datorită incapacităţii de a munci ori ce nu are alte venituri. În practica judiciară s-a decis că faptul de a avea un venit lunar în calitate de pensionar, nu exonerează pe fiu de obligaţia legală de întreţinere, dacă venitul este insuficient pentru acoperirea nevoilor celui aflat în incapacitatea de a munci.
Dacă obligaţia de întreţinere există, aceasta are întotdeauna un caracter de continuitate, adică trebuie îndeplinită în orice moment. De aici rezultă că, neîndeplinirea obligaţiei de întreţinere va avea tot un caracter de continuitate, abandonul de familie, în această formă, fiind o infracţiune continuă.
Cea de a treia modalitate de realizare a elementului material al delictului , cea mai frecventă, constă dintr-o inacţiune, respectiv neplata cu rea-credinţă timp de 2 luni a pensiei de întreţinere, stabilită pe cale judecătorească. În dispoziţia art.228 lit.c sunt prevăzute două cerinţe esenţiale, şi anume: să fie vorba de o pensie de întreţinere stabilită pe cale judecătorească şi să nu se fi făcut plata acesteia timp de 2 luni. O asemenea situaţie şi obligaţie poate să apară, bunăoară, în caz de divorţ, când, pentru copii, unul din soţi este obligat la plata unei pensii de întreţinere, pensie lunară.
Infracţiunea de abandon de familie constând în neplata cu rea-credinţă, timp de cel puţin 2 luni, a pensiei de întreţinere, are caracterul unei infracţiuni continue omisive care durează până când făptuitorul plăteşte pensia de întreţinere sau se pronunţă hotărârea de condamnare.
Termenul de 2 luni curge de la data când hotărârea a rămas definitivă sau cu execuţie provizorie privind pensia de întreţinere. Dacă s-au plătit unele sume şi apoi au încetat, termenul curge de la data ultimei plăţi. O plată parţială echivalează tot cu o neplată, deoarece o asemenea plată nu reprezintă pensia fixată pe cale judecătorească. În practica judiciară s-a statuat că împrejurarea că minorul s-a angajat ca muncitor şi realizează venituri proprii nu face să înceteze automat obligaţia părintelui de a-i plăti pensia de întreţinere la care fusese obligat. Minorul care realizează venituri proprii este îndreptăţit, în continuare, la întreţinere, în măsura în care acele venituri nu sunt îndestulătoare pentru a-i asigura condiţiile necesare pentru creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională. De aceea, neplata cu rea-credinţă a pensiei de întreţinere, în condiţiile art. 228 lit.c constituie, în acest caz, infracţiunea de abandon de familie.
Tot în practica judiciară s-a decis că nu se datorează relei-credinţe neplata timp de peste două luni, în întregime, a pensiei de întreţinere pentru copiii minori, în situaţia în care cel obligat la întreţinere este şomer, mai are o persoană de întreţinut, a achitat o parte din pensie, iar unul dintre cei doi copii a fost în cea mai mare parte din perioadă în îngrijirea sa exclusivă; în consecinţă, elementele constitutive ale infracţiunii de abandon de familie nu sunt întrunite într-un atare caz.