Prezumţiile legale de paternitate sunt prevăzute în folosul copilului din căsătorie şi se întemeiază pe presupunerea ca soţii au avut relaţii conjugale, iar soţia şi-a respectat obligaţia de fidelitate. Pentru a se evita însă raporturi de filiaţie paternă fictivă, care nu corespund realităţii, aceste prezumţii au caracter relativ şi pot fi combătute pe cale judecătorească, în condiţiile stabilite de articolul 54-55 din Codul Familiei. Acţiunea în justiţie prin care soţul mamei urmăreşte înlăturarea prezumţiei de paternitate se numeşte potrivit articolului 54, alineatul 2 şi articolul 55 din Codul familiei acţiune în tăgăduirea paternităţii.
Admisibilitatea acţiunii în tăgăduirea paternităţii se analizează ţinându-se seama de următoarele:
-dreptul la acţiune aparţine numai soţului mamei;
-dreptul la acţiune se prescrie în termen de 6 luni de la data când soţul a cunoscut naşterea copilului;
-în cadrul procesului, reclamantul este ţinut să probeze că este cu neputinţă ca el să fie tatăl copilului născut de soţia sa.
În cele ce urmează, ne propunem unele dezvoltări privind condiţiile speciale ale acţiunii în tăgăduirea paternităţii.
1.Dreptul la acţiune în tăgăduirea paternităţii are caracter strict personal şi aparţine numai soţului mamei.
Singurul în măsură să aprecieze dacă prezumţia de paternitate corespunde sau nu realitaţii şi să decidă cu privire la oportunitatea înlăturării acestei prezumţii, este soţul mamei. Nicio altă persoană, cum ar fi soţia, copilul beneficiar al prezumţiei de paternitate moştenirii soţului, procurorul nu este îndreptăţită să promoveze o asemenea acţiune civilă.
Necesitatea înlăturării caracterului exclusiv al dreptului la acţiune în tăgada paternităţii prin legitimarea procesuală civilă a mamei şi a copilului a fost semnalată şi argumentată convingător în literatura juridică. Într-adevar, rostul acţiunii în tăgada paternităţii este numai acela de a înlătura aplicarea prezumţiei de paternitate care nu corespunde adevărului, ci acela de a deschide copilului posibilitatea stabilirii adevăratei sale filiaţii. Ori, dacă soţul mamei refuză să-şi valorifice dreptul la acţiune din diferite motive, fie de a feri căsnicia de riscul destrămării, fie din resentiment faţă de soţia adulteră adevăratul tată este impiedicat să recunoască paternitatea copilului, după cum nici copilul nu-şi poate stabili adevărata filiaţie pe cale judecătorească.
Acţiunea în tăgada paternităţii pornită de mama copilului este inadmisibilă.
Prin excepţie, moştenitorii soţului vor putea continua acţiunea pornită de autorul lor, dacă din punct de vedere procesual acţiunea este susceptibilă de a fi continuată, adică nu a intervenit renunţarea la judecată a reclamantului sau perimarea cererii în timpul vieţii soţului. Subliniem că nici după moartea titularului dreptului la acţiune, moştenitorii soţului nu sunt îndreptăţiţi să promoveze o cerere de chemare în judecată având ca obiect tăgăduirea paternităţii autorului lor, ci doar să continue acţiunea civilă pusă în mişcare de către acesta.
În numele soţului aflat în interdicţie judecătorească, acţiunea va fi exercitată de reprezentantul său legal, cu încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare: când tutorele este chiar soţia, datorită contrarietăţii de interese, se va numii un curator special.
Acţiunea se îndreaptă împotriva copilului beneficiar al prezumţiei legale de paternitate, care va avea deci calitatea de pârât în process, cu condiţia ca acesta să se fi născut viu.
Întrucât, de regulă, la data introducerii cererii de chemare în judecata copilul este minor, până la împlinirea vârstei de 14 ani va fi reprezentat de mama sa, iar dacă aceasta a decedat sau este pusă sub interdicţie judecătorească, de un curator special.
După împlinirea vârstei de 14 ani, dobândind capacitate de execiţiu restrânsă, copilul va participa personal la judecată, fiind asistat, după caz, de mamă sau de un curator special.
Copilul devenind major îşi poate exercita singur drepturile procesuale.
Decesul copilului a cărui paternitate se tăgăduieşte, survenit în cursul judecăţii, nu atrage stingerea procesului, acţiunea putând fi continuată împotriva reprezentantului legal sau, după caz, unui tutore ad-hoc.
2. Acţiunea în tăgăduirea paternităţii se prescrie în termen de 6 luni de la data când soţul mamei a cunoscut naşterea copilului.
Din punct de vedere al copilui, consecinţa admiterii acţiunii în tăgăduirea paternităţii este pierderea statului său de copil din căsătorie, cu toate urmările decurgând din situaţie de copil din afara căsătoriei.
Din punct de vedere al naturii sale juridice, termenul este de prescripţie. Termenul de prescripţie curge de la data când soţul mamei a cunoscut naşterea copilului; data luării efective la cunoştinţă a faptului naşterii se poate dovedii prin orice mijloc de probă.
3. Acţiunea în tăgăduirea paternităţii este admisibilă dacă este cu neputinţă ca soţul mamei să fie tatăl copilului. Prezumţia de paternitate a copilului din căsătorie, poate fi înlăturată numai dacă soţul dovedeşte că este cu neputinţă ca el să fi conceput copilul născut de soţia sa.
Sensul juridic al noţiunii de stare de neputinţă acoperă o gamă largă de împrejurări de fapt, unele având caracter obiectiv, altele având caracter subiectiv.
Din prima categorie fac parte, în principal, imposibilitatea fizică sau fiziologică de a procrea.
Dar starea de neputinţă a soţului se poate datora şi unor cauze subiective, dacă soţii s-au găsit în imposibilitatea morală de a coabita în perioada legală de concepţie, datorită relaţiilor conflictuale dintre ei.
Legat de mărturisire, unul din mijloacele de probă reglementate de legea civilă, vom reţine că, prezumţia de paternitate nu poate fi înlăturată pe temeiul simplei recunoaşteri în sensul că nu soţul mamei este tatăl copilului, sau în perioada legală concepţiei a întreţinut relaţii sexuale cu un alt bărbat, instanţa având îndatorirea să dispună, din oficiu, în baza rolului activ, administrarea şi a altor probe, printre care expertiza medico-legală cercetare a paternităţii.
Admiterea acţiunii în tăgăduirea paternităţi soţului mamei produce modificarea statutului civil al copilului, care devine copil din afara căsătoriei, exceptând situaţiile de conflict aparent de paternitate, când, înlăturându-se prezumţia de paternitate a copilului născut în timpul căsătoriei devine incidentă prezumţia de paternitate a copilului conceput în timpul căsătoriei anterioare.
Care va fi numele copilului devenit din afara căsătoriei? Potrivit articolului 64 Codul Familiei, copilul va purta numele de familie al acelui dintre părinţi faţă de care filiaţia sa a fost mai întâi stabilită. Întrucât admiterea acţiunii în tăgăduirea paternităţi nu imputează asupra raportului de filiaţie faţă de mamă, copilul va avea numele purtat de mamă în momentul naşterii lui.
Ocrotirea părintească a copilului devenit din afara căsătoriei se va înfăptui prin mamă. Dacă ulterior se stabileşte filiaţia faţă de tată, pe cale de recunoaştere voluntară sau prin hotărâre judecătorească, încredinţarea copilului şi contribuţia la cheltuielile de întreţinere se vor soluţiona potrivit dispoziţiilor aplicabile în materia divorţului.
Domiciliul copilului este, de regulă, cel al mamei.
Admiterea acţiunii în tăgăduirea paternităţii înlătură legătura de filiaţie atât pentru trecut, cât şi pentru viitor.