Evoluţia monedei EURO vis-a-vis de dolarul american în ultimele luni (în deosebi din decembrie 2009 încoace) este una caracterizată de o scădere continuă şi accentuată, care începe să ridice semne de întrebare privind coeziunea şi baza economică reală a acesteia. Din ce în ce mai multe voci acuză lipsa de soliditate economică a monedei EURO şi afirmă că în cazul unui atac specualtiv masiv asupra acesteia cursul s-ar putea deprecia până la o paritate de 1/1 faţă de dolarul american.
În ultimele săptămâni sunt din ce în mai frecvente zvonurile conform cărora fonduri de hedging importante din Statele Unite, dintre care face parte şi cel condus de George Soros, celebrul miliardar de origine maghiară care a "prăbuşit" cursul lirei sterline prin speculaţii în 1992, execută un atac speculativ concertat şi masiv asupra monedei europene. Şansele de izbândă ale acestui atac sunt din ce în ce mai mari datorită indeciziei marilor puteri europene de a lua măsuri clare cu privire la situaţia financiară a Greciei. Această indecizie este provocată şi de limitele tratatului de la Maastricht care specifică clar că, pentru a încuraja fiecare ţară a zonei euro să urmeze o disciplină bugetară strictă şi să dezvolte o economie solidă, nici o ţară membră a zonei euro nu va fi ajutată în caz de criză financiară de către un alt stat al aceleiaşi zone sau de către Banca Centrală Europeană.
Practic moneda EURO are o construcţie ciudată, unică, care va fi acum supusă testelor generate de criza economică globală. Zona Euro s-a dorit a fi o uniune monetară dau nu şi una politică. A fost creată o Bancă Centrală Europeană (ECB) dar s-a păstrat dreptul fiecărui stat de a-şi impozita proprii contribuabili separat. Acest sistem are erori inerente. O monedă, în adevăratul sens al cuvântului, cum se vrea EURO are nevoie atât de o Bancă Centrală dar şi de o Trezorerie unică care să o ajute pe prima în cazul apariţiei unor crize financiar-monetare. Ori această trezorerie nu există, ea fiind practic impraştiată la nivelul celor 27 de trezorerii ale statelor membre. De aici apar disensiuni politice privind transferul de fonduri spre ţările aflate în dificultate în zona Euro care trebuie aprobat de fiecare ţară în parte. Practic Germania nu doreşte să ofere din banii propriilor contribuabili, fondurile necesare Greciei pentru a-şi regla deficitul imens de 12,4 %, de peste trei ori mai mare decât limita maximă admisă în Zona Euro de 3%. Acest deficit a fost ascuns de către autorităţile de la Atena care practic au minţit (cu ajutorul băncii de invesţiti americane Goldman Sachs) oficialii UE cu privire la datele economice reale aferente economiei elene.
Problema acum nu este că ţările UE nu vor să ajute Grecia, care între altele fie spus nu este o economie cu mare impact în zona Euro (PIB-ul său este doar 2,6 % din cel al UE, cam cât un Land al Germaniei) şi nu ar necesita un efort foarte important. Dar, pe de o parte au mâinile legate de tratatul de la Maastricht şi pe de altă parte, şi cel mai important argument, este faptul că Grecia nu este singura ţară din Zona EURO care a ieşit „şifonată" din actuala criză economică. Urmează foarte aproape Spania, Portugalia, Irlanda şi Italia fiecare cu problemele ei specifice de la o cădere dezastruoasă a pieţei imobiliare (Spania) până la un grad de îndatorare enorm de 115 % din PIB (Italia). Ajutarea Greciei ar încuraja aceste state să ceară la rândul lor interevenţia partenerilor UE care ar pune sub semnul întrebării întreaga construcţie europeană.
Până la noi evoluţii, oficialii europeni nu au dat un raspuns clar Greciei dacă o vor ajuta sau nu, doar o promisiune de intervenţie în caz de faliment generalizat al statului. Această promisiune nu este un semnal optimist pentru pieţele finaciare care menţin rate de dobandă imense şi prohibitive pentru împrumuturile acordate statului elen. Dacă Grecia nu reuşeşte să îşi finanţeze uriaşul deficit şi declară „faliment", zona Euro va fi grav afectată şi moneda euro foarte vulnerabila la atacurile speculative din ce în ce mai masive din partea fondurilor de hedging americane.