Divorţul este singurul mijloc de desfacere a căsătoriei, având un caracter prin excelenţă judiciar, şi care, la cererea unui dintre soţi sau pe baza consimţământului ambilor soţi, conduce la stingerea, cu efect numai pe viitor, a principalelor efecte ale căsătoriei, în special a efectelor de natură personală dintre soţi.
Prin cauzele, condiţiile specifice de admisibilitate şi prin efectela sale, desfacerea căsătoriei se bucură de o identitate juridică proprie, deosebindu-se de încetarea căsătoriei, precum şi de desfiinţarea ei.
Astfel, căsătoria se poate desface prin divorţ, iar încetarea căsătoriei intervine de drept, prin moartea unui dintre soţi sau prin declararea judecătorească a morţii unuia dintre ei.
Din interpretarea dispoziţiilor cuprinse în art. 38 Codul Familiei, rezultă că desfacerea căsătoriei poate fi pronunţată , fie la cererea unuia dintre soţi, fie pe baza acordului ambilor soţi.
Desfacerea căsătoriei la cererea unuia dintre soţi
Potrivit art. 38, alin. 1 din Codul Familiei instanţa judecătorească poate desface căsătoria prin divorţ, atunci când datorită unor motive temeinice, raporturile dintre soţi sunt grav vătămate şi continuarea căsătoriei nu mai este posibilă.
Desfacerea căsătoriei la cererea unuia dintre soţi este deci condiţionată de îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii:
-existenţa unor motive temeinice;
-motivele invocate să fi vătămat grav relaţiile dintre soţi;
-continuarea căsătoriei să nu mai poată fi posibilă.
Legiuitorul distinge între motivele de divorţ de natură subiectivă, întemeiate pe culpa unui sau a ambilor soţi în deteriorarea relaţiilor de familie (art. 38, alin 1 din Codul Familiei), şi motivele de natură obiectivă independentă de conduita culpabilă a soţului sau a soţilor (art. 38, alin. 3 Codul Familiei).
În practica juridică au fost reţinute, cu titlu exemplificativ motive de divorţ precum: sustragerea îndelungată şi nejustificată a soţului pârât de la obligaţia de convieţuire, actele de violenţă ale unuia din soţi şi alte asemenea manifestări de natură să afecteze relaţiile dintre soţi, existenţa unor nepotriviri de ordin fiziologic, care afectează raporturile conjugale.
Motivele de divorţ invocate şi dovedite în cursul procesului, permit instanţei stabilirea culpei în destrămarea căsniciei în sarcina unuia sau a ambilor soţi.
Motivele de divorţ, afirmate şi dovedite de către oricare dintre soţi in faţa instanţei, nu constituie temei suficient pentru admiterea acţiunii, cerându-se şi un anumit impact al acestora asupra relaţiilor dintre soţi, adică vătămarea gravă, deteriorarea raporturilor de familie, îndeosibi a celor de natură personală.
Instanţa de judecată urmează să aprecieze în concret, ţinând seama de întreg complexul de împrejurări ale cauzei, de natură şi gravitatea motivelor de fapt invocate în susţinerea cererii de divorţ, de măsura în care acestea au marcat convieţuirea soţilor, erodând sau chiar distrugând lanţul afectiv al relaţiilor dintre ei, dacă menţinerea căsătoriei mai este sau nu posibilă.
Desfacerea căsătoriei prin acordul soţilor
Aşa cum prevede art. 38, alin. 2 Codul Familiei divorţul poate fi pronunţat şi numai pe baza acordului ambilor soţi, dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:
-până la data cererii de divorţ a trecut cel puţin un an de la încheierea căsătoriei;
-nu există copii minori rezultaţi din căsătorie.
La cerinţele de mai sus, prevăzute expres de legea materială, credem că se adaugă şi aceea a consimţământului valabil al soţilor, exprimat în sensul desfacerii căsătoriei.
Durata minimă a căsătoriei are semnificaţia unei duble condiţii: pe de o parte, înainte de împlinirea termenului de un an, instanţei nu îi este permisă desfacerea căsătoriei în baza art. 38, alin. 2 Codul Familiei, iar pe de altă parte, dreptul soţilor de a solicita constatarea acordului lor în sensul divorţului nefiind actual, ei nu vor putea pretinde o asemenea hotărâre judecătorească. Binenţeles, atât înainte , cât şi după împlinirea termenului de un an, oricare dintre soţi poate introduce cerere de divorţ pentru motive temeinice, de natură subiectivă sau obiectivă dispoziţiile art. 38, alin. 1 si 3 necondiţionând divorţul la cererea unuia dintre soţi pe durata căsătoriei. Mai este de observat că, din moment ce termenul de un an verifică în raport de data cererii de divorţ, acordul soţilor poate interveni şi anterior împliniri lui, dar poate fi valorificat numai după trecerea acestuia.
Desfacerea căsătoriei urmează o procedură specială, derogatorie de la dreptul comun şi este reglementată prin art. 607-619 din Codul de Procedură Civilă. Principalele elemente care individualizează procedura divorţului sunt:
-dreptul de a sesiza instanţa aparţine exclusiv soţilor. Acţiunea de divorţ face parte din categoria acţiunilor cu caracter strict personal, de aceea poate fi promovată şi exercitată numai de către soţi;
-în materie de divorţ, competenţa aparţine judecătoriei în circumscripţia căreia se află cel din urmă domiciliu comun al soţilor, cu condiţia ca la data introducerii cererii cel puţin unul dintre soţi să mai locuiască în aceea circumscripţie.
Dacă soţi nu au avut un domiciliu comun, sau dacă nici unul dintre ei nu mai locuieşte la data promovării cererii în raza instanţei celui din urmă domiciliu comun, competenţa teritorială revine judecătoriei de la domiciliul soţului pârât. În fine, când soţul pârât nu are domiciliu în ţară, sau domiciliul ori reşedinţa sa nu se cunoaşte, cererea poate fi introdusă la instanţa în a cărei circumscripţie domiciliază soţul reclamant.
În materie de divorţ, părtile sunt obligate să se înfăţişeze personal în faţa instanţei de fond. În mod excepţional, reprezentarea este posibilă în următoarele situaţii:
-unul din soţi execută o pedeapsă privativă de libertate;
-unul din soţi suferă de o boală gravă;
-unul din soţi este pus sub interdicţie;
-unul din soţi are reşedinţa în străinătate.
Obligativitatea personală soţilor nu exclude dreptul fiecăruia din ei de a fi asistat de avocat, dar în lipsa părţii avocatul nu este îndreptăţit să o reprezinte.
Deosebit de obligativitatea înfăţişării personale a soţilor în faţa instanţei de fond, legea impune prezenţa personală a reclamantului în tot cursul judecăţii în primă instanţă.
Hotărârea de divorţ va cuprinde, în primul rând, o statuare cu privire la soarta căsătoriei, precum şi atunci când s-au formulat cereri accesorii divorţului , soluţia dată în rezolvarea fiecărei pretenţii deduse judecăţii.
Hotărârea de divorţ va cuprinde şi unele menţiuni facultative dacă părţile au formulat cereri:
-numele pe care îl vor purta soţii după divorţ;
-dreptul de întreţinere al soţului divorţat, dacă se află în stare de nevoie din pricina unei incapacităti de muncă survenită înainte de căsătorie sau în timpul căsătoriei.
Odată cu pierderea calităţii de soţ încetează şi drepturile şi obligaţiile personale dintre foştii soţi, acestia nu-şi mai datorează sprijin moral şi nici fidelitate, şi se sting deasemenea obligaţia de coabilitare şi îndatoririle conjugale.