Paternitatea sau filiaţia faţă de tată, desemnează legătura juridică dintre un copil şi tatăl său. Spre deosebire de filiaţia de mamă, care îşi are sorgintea în faptul material al naşterii, relativ uşor de dovedit, filiaţia faţă de tată rezultă din faptul procreaţiei copilului, conferind un grad sporit de dificultate demersului , având ca obiect stabilirea raportului de filiaţie.
Tocmai de aceea, legiuitorul pornind de la presupunerea respectării de către soţie a obligaţiei de fidelitate, sau a recunoaşterii tacite de paternitate de către bărbatul care se căsătoreşte cu o femeie însărcinată, a instituit două prezumţii de paternitate; una întemeiată pe faptul concepţiei în timpul căsătoriei, iar cealaltă bazată pe faptul naşterii copilului în timpul căsătoriei, cu ajutorul cărora se stabileşte raportul de filiaţie faţă de tată al copilului din căsătorie.
Paternitatea copilului din afara căsătoriei (a copilului născut de femeia necăsătorită) se poate stabilii fie prin recunoaştere voluntară, fie pe calea unei acţiuni în justiţie.
Cum se poate observa, mijloacele de stabilire a paternităţii sunt diferite, după cum este vorba de un copil din căsătorie sau din afara căsătoriei; indiferent de mijloacele prin care a fost stabilit raportul de filiaţie, copiii se bucură de aceeaşi situaţie legală, fie că sunt din căsătorie sau din afara căsătoriei.
Determinarea perioadei de timp în care a putut avea loc concepţia copilului prezintă interes atât la stabilirea paternităţii copilului din căsătorie numai cu seamă dacă naşterea a avut loc după încetarea, desfacerea sau desfiinţarea căsătoriei, când prezumţia de paternitate a fostului soţ al mamei este incidentă numai dacă faptul concepţiei copilului se situează în timpul căsătoriei, până la data naşterii, mama nu a intrat într-o nouă căsătorie şi la stabilirea pe cale judecătorească a raportului de filiaţie fată de tatăl din afara căsătoriei.
Dată fiind însemnătatea determinării perioadei de concepţie şi faţă de imposibilitatea dovedirii cu precizie a acestui moment, legiuitorul a stabilit, pornind de la datele furnizate de ştiinţele medicale, că timpul cuprins între a trei sute şi a o sută optzeci zile dinaintea naşterii copilului este termenul legal al concepţiunii.
Diferenţa dintre cele 2 termene este de 121 zile, perioadă ce constituie timpul legal de concepţie.
Prezumţiile legale de paternitate se referă la 2 ipoteze:
-copilul născut în timpul căsătoriei;
-copilul născut după încetarea sau desfiinţarea căsătoriei, dar conceput în timpul căsătoriei.
A. Prezumţia legală de paternitate a copilului născut în timpul căsătoriei.
Prezumţia de paternitate instituită în acest caz, întemeiată pe faptul naşterii copilului în timpul căsătoriei, are în vedere următoarele ipoteze:
-copilul a fost conceput şi născut în timpul căsătoriei; copilul născut ulterior pronunţării hotărârii de divorţ, dar înainte de rămânerea irevocabilă a acesteia, este născut în timpul căsătoriei (întrucât căsătoria este considerată desfăcută la data rămânerii irevocabile a hotărârii de divorţ), ca atare beneficiază de prezumţie de paternitate a soţului mamei.
-copilul a fost conceput anterior căsătoriei mamei, dar s-a născut în timpul căsătoriei acesteia.
Raţiunea prezumţiei de paternitate este, în acest caz, presupunerea că încheierea căsătoriei a fost determinată de starea de gravitate a mamei, cunoscută de viitorul soţ, care a dorit să legitimeze o stare de fapt. Această recunoaştere tacită de paternitate produce efecte mai puternice decât recunoaşterea expresă a paternităţii copilului din afara căsătoriei, deoarece nu poate fi contestată, ci doar tăgăduită de soţul mamei, cu condiţiile specifice acţiunii în tăgăduirea paternităţii, în vreme ce recunoaşterea expresă a filiaţiei faţă de tată a copilului din afara căsătoriei poate fi contestată de orice persoană interesată, inclusiv de autorul recunoaşterii.
Prezumţia legală de paternitate a copilului conceput înainte de încheierea căsătoriei se aplică chiar dacă în timpul legal al concepţiei mama a fost căsătorită cu un alt bărbat, căsătorie care însă a încetat prin moartea soţului sau a fost desfăcută prin divorţ, iar împrejurarea ca în aceeaşi perioadă soţul mamei a fost şi el căsătorit cu o altă femeie nu prezintă relevanţă.
Facem precizarea că, incidenţa prezumţiei de paternitate a copilului născut în timpul căsătoriei nu este condiţionată de faptul convieţuirii soţilor.
B. Prezumţia legală de paternitate a copilului născut după încetarea, desfacerea sau desfiinţarea căsătoriei, dar conceput în timpul căsătoriei.
Este considerat copil conceput în timpul căsătoriei, acela care se naşte la cel mult 300 de zile de la încetarea căsătoriei, sub condiţia ca mama să nu se fi căsătorit.
Potrivit prezumţiei legale de paternitate, tatăl copilului conceput în timpul căsătoriei este fostul soţ al mamei. Rezultă aşadar, că beneficul prezumţiei de paternitate implică, în această situaţie îndeplinirea cumulativă a 2 condiţii:
-concepţia copilului să se plaseze în timpul căsătoriei;
-până la naşterea copilului să nu fi intrat într-o nouă căsătorie. Dacă naşterea a avut loc în timpul noii căsătorii a mamei, copilul va avea ca tată pe actualul soţ al mamei.
Prezumţiile legale de paternitate sunt prevăzute în folosul copilului din căsătorie şi se întemeiază pe presupunerea că soţii au avut relaţii conjugale, iar soţia şi-a respectat obligaţia de fidelitate.
Pentru a evita însă raporturi de filiaţie paternă fictive, care nu corespund realităţii, aceste prezumţii au caracter relativ şi pot fi combătute pe cale judecătorească.
Acţiunea în justiţie prin care soţul mamei urmăreşte înlăturarea prezumţiei de paternitate se numeşte acţiune în tăgăduirea paternităţii, însă aspecte legate de această acţiune vă vom prezenta în numărul viitor.