Fundamentul obligaţiei de întreţinere dintre foştii soţi se găseşte în regulile morale, umanitare, care impun asistenţa materială între persoanele legate în trecut prin căsătorie. Obligaţia de întreţinere dintre foştii soţi nu se poate întemeia pe principiul răspunderii delictuale şi nu se poate deci afirma că soţul din vina căruia s-a desfăcut căsătoria, datorează celuilalt despăgubiri pentru faptul că, prin desfacerea căsătoriei, l-a lipsit de sprijinul material ce i-l acorda.
În acest sens sunt următoarele argumente:
A) are dreptul la întreţinere şi fostul soţ din vină căruia (exclusivă sau comună cu a celuilalt) s-a desfăcut căsătoria;
B) condiţiile şi cuantumul întreţinerii sunt diferite de cele aplicabile obligaţiei de reparare a prejudiciului cauzat unei persoane;
C) vina unuia dintre soţi la desfacerea căsătoriei nu se ia în considerare pentru a se acorda dreptul la întreţinere sau pentru a se impune obligaţia de întreţinere, ci pentru a se limita în timp dreptul şi obligaţia de întreţinere;
D) obligaţia de întreţinere dintre foştii soţi prezintă caracterele juridice ale obligaţiei de întreţinere.
Dreptul la întreţinere presupune şi în cazul foştilor soţi îndeplinirea condiţiilor de drept comun în materie, adică starea de nevoie determinată de incapacitatea de a munci a creditorului, obligaţia ce revine debitorului executându-se în raport cu mijloacele sale. Aceste cerinţe prezintă unele particularităţi în cazul foştilor soţi, aşa cum vom arată mai jos.
Potrivit Codului Familiei, incapacitatea de muncă a fostului soţ aflat în nevoie trebuie să fi survenit înainte de căsătorie sau în timpul acesteia. Dacă incapacitatea s-a ivit în termen de un an de la desfacerea căsătoriei, fostul soţ are dreptul la întreţinere numai dacă incapacitatea sa a fost determinată de o împrejurare în legătură cu căsătoria (de exemplu, se afla într-o asemenea situaţie fosta soţie care şi-a pierdut capacitatea de muncă în urma unei naşteri din timpul căsătoriei).
La fel ca şi în cazul soţilor, săvârşirea unor fapte grave de către cel care pretinde întreţinere, îndreptate împotriva celuilalt, atrage decăderea din dretul la întreţinere, indiferent dacă faptele au fost comise înainte sau după desfacerea căsătoriei.
Dreptul la întreţinere al fostului soţ se pierde prin recăsătorirea acestuia, deoarece obligaţia de întreţinere există în primul rând între soţi. În lipsa unor dispoziţii referitoare la ordinea în care îşi datorează întreţinere foştii soţi, prin asemănare cu situaţia soţilor, se aplică aceeaşi regulă de preferinţă, aşadar foştii soţi vor fi obligaţi la întreţinere înaintea oricărei alte persoane.
Virtual, dreptul la întreţinere al fostului soţ se naşte de la momentul dobândirii calităţii de fost soţ, adică de la rămânerea irevocabilă a hotărârii de desfacere a căsătoriei. Este de principiu că întreţinerea se acordă numai de la data când s-a cerut, prezumându-se că, anterior, cel îndreptăţit nu s-a aflat în nevoie. Deci, instanţa va dispune obligarea debitorului la plata pensiei de întreţinere începând cu data introducerii cererii de chemare în judecată, chiar dacă căsătoria este desfăcută de un timp oarecare, cu excepţia situaţiei în care promovarea cu întârziere a acţiunii se datorează unor cauze imputabile debitorului ( cum ar fi ascundrea de către acesta a domiciliului sau sau a locului de muncă), când se va acorda pensie de întreţinere şi pentru trecut. Bineînţeles dacă pensia s-a cerut în cadrul acţiunii de divorţ, debitorul va fi obligat la plată începând cu data rămânerii irevocabile a hotărârii de desfacere a căsătoriei.
Dacă divorţul s-a pronunţat din vina exclusivă a unuia dintre soţi, dreptul la întreţinere al acestuia este limitat la un an de la desfacerea căsătoriei. Soţul în a cărui sarcină nu s-a reţinut vreo culpă în destrămarea relaţiilor de familie, poate beneficia de întreţinere pe o durată nedeterminată, iar dacă acţiunea de divorţ s-a admis pe temeiul unor motive de natură obiectivă ori pe baza acordului de voinţă al soţilor, cât şi în situaţia în care desfacerea căsătoriei s-a pronunţat din vina ambilor soţi, aceştia sunt obligaţi deopotrivă şi în mod reciproc la întreţinere, fără vreo limitare în timp prestabilită.
Cuantumul pensiei poate fi stabilit până la o treime din venitul net din muncă al fostului soţ obligat, potrivit cu nevoia celui care pretinde întreţinere şi cu mijloacele celui ţinut să o acorde, fără ca pensia de întreţinere stabilită în favoarea fostului soţ, împreună cu cea datorată copiilor să poată depăşi jumătate din venitul net din muncă al debitorului. Când debitorul, în afara veniturilor sale din muncă are şi alte mijloace materiale, la stabilirea pensiei de înreţinere se va ţine seama şi de acestea.