Regimul juridic al bunurilor soţilor, adică regimul matrimonial, înţelegând prin acesta totalitatea regulilor care guvernează raporturile patrimoniale dintre soţi, precum şi raporturile dintre aceştia cu terţii, aşa cum este consacrat prin dispoziţiile Codului Familiei, stabileşte existenţa a două categorii de bunuri în patrimoniul soţilor, respective bunuri comune ambilor soţi ( art . 30 C.fam ) , bunuri proprii fiecăruia dintre soţi ( art . 31 C.fam ).
Art. 31 din Codul Familiei stabileşte bunurile ce sunt proprii fiecărui soţ, bunuri care deci nu intră în masa bunurilor comune. Astfel, într-o enumerare cu caracter limitativ aceste bunuri ar fi: bunuri dobândite înainte de încheierea căsătoriei, bunuri dobândite în timpul căsătoriei, prin moştenire, testament sau donaţie, numai dacă dispunătorul a prevăzut că ele sunt comune, bunurile de uz personal şi cele destinate exercitării profesiei, bunurile dobândite cu titlul de premiu sau recompense, manuscrisele ştiinţifice sau literale, schiţele şi proiectele artistice, proiectele de invenţii şi inovaţii, precum şi alte asemenea bunuri, indemnizaţia de asigurare sau despăgubire pentru pagube pricinuite persoanei, valoarea care reprezintă şi înlocuieşte un bun propriu sau bunul în care a trecut această valoare.
Art. 30 alin. 1 din Codul Familiei stabileşte regula potrivit căreia bunurile dobândite în timpul căsătoriei de oricare dintre soţi sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune, instituind în acest fel regimul comuniţătii de bunuri. Regimul matrimonial al comunităţii de bunuri este singurul îngăduit de lege şi, faţă de caracterul imperativ al normelor care reglementează comunitatea, este obligatoriu. Potrivit dispoziţiilor exprese ale art. 30 alin. 2 din Codul Familiei orice convenţie contrară comunităţii de bunuri este lovită de nulitate absolută.
Această formă de proprietate poartă numele de proprietate comună în devâlmăşie şi se caracterizează prin aceea că bunurile aparţin coproprietarilor, dar aceştia nu au stabilită cota parte ideală din dreptul de proprietate asupra bunului.
În acest caz, pentru această formă de proprietate, potrivit legislaţiei în vigoare, partajul poate interveni numai după desfacerea căsătoriei sau, în cazuri excepţionale, pentru motive temeinice în timpul căsătoriei, la cererea unuia dintre soţi sau a creditorilor personali ai unuia dintre soţi.
Partajul bunurilor comune după desfacerea căsătoriei se poate face pe cale convenţională sau pe cale judiciară.
În cazul partajului în timpul căsătoriei, acesta se poate realiza numai pe cale judiciară.
Împărţirea în timpul căsătoriei a bunurilor comune are caracter excepţional, şi se poate înfăptuii numai în prezenţa cumulativă a următoarelor condiţii:
- să existe motive temeinice în susţinerea cererii , a căror realitate a fost dovedită în faţa instanţei;
- măsura partajului să fie dispusă prin hotărâre judecătorească.
Împărţirea bunurilor comune în timpul căsătoriei poate fi iniţiată de unul dintre soţi sau de creditorul personal al unuia dintre soţi.
Măsura partajării bunurilor comune în timpul căsătoriei având caracter excepţional, instanţele sunt datoare să examineze cu toată atenţia motivele invocate în sprijinul cererii, pentru a nu se admite cu uşurinţă asemenea acţiuni, dar nici de a se respinge cu motivarea stereotipă că soluţia contrară ar constituii un pas spre divorţ.
De regulă noţiunea de motive temeinice în sensul art. 36, alin. 2 Codul Familiei evocă situaţii de fapt în legătură directă cu administrarea şi folosirea bunurilor comune, împrejurări de natura sa nesocotească sau să vătămeze interesele patrimoniale ale unuia dintre soţi. Potrivit practicii judiciare, despărţirea în fapt a soţilor nu constituie, prin ea însăşi, temei suficient pentru împărţirea bunurilor comune în timpul căsătoriei, nici chiar atunci când separarea soţilor este urmarea unor grave neînţelegeri şi între părţi se află în curs un proces de divorţ.
În conformitate cu prevederile art. 33 , alin. 2 Codul Familiei "După urmărirea bunurilor proprii ale soţului debitor, creditorul personal poate cere împărţirea bunurilor comune, însă numai în măsura necesară pentru acoperirea creanţei sale".
Spre deosebire de împărţirea bunurilor în timpul căsătoriei la cererea unuia dintre soţi, îngăduită în scopul protejării intereselor patrimoniale ale acestora, partajul la cererea creditorilor personali ai unuia dintre soţi este menit să garanteze certitudinea şi securitatea circuitului civil general.
Instanţa competentă să judece procesul de partaj al bunurilor comune, în cazul în care bunurile soţilor se împart odată cu soluţionarea acţiunii de divorţ, cererea de partaj având caracter accesoriu al acesteia, este judecătoria în circumscripţia căreia se află cel din urmă domiciliu comun al soţilor.
În cazul împărţirii bunurilor comune cerute pe cale principală, în timpul căsătoriei sau după desfacerea căsătoriei, competenţa se stabileşte potrivit regulilor comune:
- când bunurile a căror împărţire se cere sunt toate mobile, este competentă instanţa de la domiciliul pârâtului;
- atunci cînd există şi bunuri imobile în masa partajabilă, este competentă instanţa în a cărei rază se afla imobilul.
- când fiecare din părţi sesizează o altă instanţă, ambele fiind competente şi dacă există identitate de părţi, de obiect şi de cauză, instanţa cea din urmă învestită trimite cauza instanţei mai întâi sesizată ( dacă sunt de acelaşi grad ), sau instanţei de grad mai înalt ( dacă sunt de grade diferite ).
Actele necesare pentru introducerea acţiunii de partaj sunt: cererea de chemare în judecată, acte doveditoare privind proprietatea bunurilor, dovada achitării taxei de timbru judiciar şi timbru judiciar.
Cererea de chemare în judecată trebuie să conţină :
- nume, domiciliu sau reşedinţa părţilor;
- numele, calitatea, sediul profesional în cazul reprezentării prin avocat;
- obiectul cererii;
- motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază cererea;
- arătarea dovezilor pe care se sprijină fiecare capăt de cerere.
Taxa de timbru judiciar este :
- 19- dacă nu se contestă bunurile de împărţit, valoarea lor, drepturile sau mărimea drepturilor codevalmaşilor;
- 19+ procent din valoare - în cazul în care se contestă procesul legal.
Asistenţa unui avocat nu este obligatorie în procesul de partaj, dar este mai mult decat recomandabilă. Lipsa informării asupra elementelor importante ale judecării unui partaj, greşita formulare a acţiunii de partaj precum şi incorecta prezentare a proceselor poate aduce deservicii şi prejudicii grave părţii neasistate de un avocat.