Partajul judiciar

Partajul este operaţiunea juridică ce pune capăt  stării de indiviziune (coproprietate), prin împărţirea, în natură şi/sau prin echivalarea bunurilor aflate în indiviziune, având ca efect înlocuirea  cu efect retroactiv a cotei-părţi indivize, asupra acestora, cu drepturi exclusive ale fiecăruia dintre condivizari asupra unor bunuri determinate în materialitatea lor.
Partajarea este reglementată în art. 728-750, de Legea nr. 603/1943 pentru simplificarea procedurii împărţelilor judiciare şi alte acte normative.
Partajarea poate fi convenţională, realizată prin acordul de voinţă al tuturor copărţilor sau prin buna lor învoială (art. 730 C.Civ.), ori judiciară, atunci când copărtaşii nu se înţeleg, sau atunci când însăşi legea obligă la o asemenea partajare.
Aşadar, partajarea judecătorească poate intervenii atunci când:
-copărtaşii nu se înţeleg cu privire la modul de partajare a bunului comun;
-unul dintre proprietarii comuni lipseşte;
-printre proprietarii comuni sunt persoane lipsite de capacitatea de exerciţiu sau cu o capacitate de exerciţiu restrânsă şi nu există autorizaţia autorităţii tutelare pentru un partaj voluntar.
Instanţa competentă să judece o cerere de partajare judiciară este judecătoria.
Competenţa teritorială revine instanţei de la ultimul domiciliu al defunctului.
Sesizarea instanţei se face printr-o cerere de partaj, care, ca orice altă cerere de chemare în judecată, trebuie să cuprindă elementele prevăzute de art. 112C. Pr. Cuv.
Reclamantul este obligat să arate în cerere persoanele între care urmează să aibă loc partajul, titlu pe baza căruia urmează să aibă loc partajarea, toate bunurile  supuse partajului, evaluarea lor, locul unde acestea se află, precum şi persoana care le deţine sau le administrează- art. 673C. pr. Civ.
Se impune să facem unele precizări:
-întrucât acţiunea de partaj implică, de regulă, şi stabilirea posesiunii bunurilor cu consecinţa predării efective a celor atribuite, realizându-se astfel, rezultatul urmărit prin partaj, se vor indica aşadar în posesiunea cărui copartajant se află un bun supus partajului;
-în cadrul procesului de partaj instanţa este obligată să ia în discuţie şi să soluţioneze cererile cu privire la includerea în masa partajabilă a tuturor bunurilor;
-întrucât, potrivit art. 729 C.Civ partajarea este nulă, dacă la ea nu participă toţi copărtaşii, cererea de partaj trebuie să îi indice pe toţi, pentru a se asigura de participarea lor la judecată;
-în principiu, cererea de partaj poate fi introdusă oricând, ea fiind imprescriptibilă extinctiv;
-dacă în cadrul partajului, din diferite cauze, unele bunuri au fost omise, se poate face o altă cerere, pentru o partajare suplimentară, dreptul la un partaj suplimentar fiind desemenea imprescriptibil;
-în procesul de partaj pot intervenii terţe persoane din proprie iniţiativă sau la iniţiativa uneia din părţi.
Obiectul partajării îl constituie, în principiu, numai bunurile asupra cărora poartă drepturile reale ale defunctului şi care s-au transmis asupra moştenitorilor. Această regulă de principiu cunoaşte două excepţii. Pe de o parte, există lucruri care, deşi există în patrimoniul succesoral la data deschiderii moştenirii, nu sunt supuse partajului, iar pe de altă parte, există bunuri care formează obiectul partajului deşi nu au făcut parte din  masa succesorală la data deschiderii moştenirii.
Bunurile existente în patrimoniul succesoral nesupuse partajului sunt:
-bunurile individual determinate care formează obiectul unor testamente;
-bunurile care, prin destinaţia sau prin natura lor, nu sunt susceptibile a fi împărţite cum sunt: amintirile de familie(portrete, diplome), servituţile şi părţile comune din imobile destinate folosinţei în comun(curtea comună, subsolul şi podul casei, drumul de acces), dreptul real de folosinţă asura locurilor de înmormântare şi lucrurilor funerare care de regulă se transmit în indiviziune soţului supravieţuitor şi rudelor celor mai apropiate ale defunctului.
Bunurile care fac obiectul partajului, deşi nu au existat în masa succesorală la data deschiderii meştenirii sunt:
-bunurile care sunt aduse la masa succesorală ca efect al reducţiunii al libertăţilor excesive, sau ca efect al raportului donaţiilor;
-bunurile care intră în masa succesorală în temeiul subrogaţiei reale cu titlu universal. De exemplu, drept obţinut din vânzarea unui bun succesoral care nu este partajabil în natură sau despăgubirile plătite pentru distrugerea unui bun succesoral de către un terţ;
-terenurile asupra cărora se reconstituie dreptul de proprietate  al defunctului în condiţiile Legii nr. 18/1991. Aceste terenuri pot forma obiectul partajului numai după ce moştenitorii au primit titlul de proprietate, adeverinţa eliberată de comisia fondului funciar nefiind suficientă;
-fructele naturale, civile sau industriale, produse de bunurile succesorale după data deschiderii moştenirii.
Procesul de partaj parcurce uneori două etape: admiterea în principiu şi partajul propriu-zis.
Admiterea în principiu se face printr-o încheiere care va stabilii bunurile supuse partajului, calitatea de copărtaş, cota-parte ce se cuvine fiecăruia şi creanţele născute din starea de proprietate comună pe care copărtaşii le au unii faţă de ceilalţi.
Admiterea în principiu nu este deci inevitabil obligatorie.
Dacă instanţa are suficiente elemente probatorii, ea poate trece direct la soluţionarea fondului, pronunţând hotărârea.
Partajul propriu-zis constă în formarea loturilor şi atribuirea acestora.
Partajarea se va realiza, după caz, în natură, prin atribuirea întregului bun unui coproprietar, prin vânzarea bunurilor. Partajarea în natură constituie regula.
Dacă partajarea în natură a unui bun nu este posibilă sau are cauza o scadere inportantă a valorii acestuia ori i-ar modifica în mod păgubitor destinaţia economică, la cererea unuia dintre copropietari, instanţa, prin încheiere, îi poate atribuii provizoriu întregul bun, obligându-l însă ca într-un termen determinat să depună sumele ce reprezintă cotele părţi cuvenite celorlalţi copărtaşi, asigurându-şi astfel atribuirea bunului respectiv prin hotărârea pe care instanţa o va da asupra fondului procesului.
În cazul în care niciunul dintre copărtaşi nu cere atribuirea bunului, ori, deşi acesta a fost atribuit-provizoriu nu s-au depus în termenul stabilit sumele cuvenite celorlalţi copărtaşi, instanţa, prin încheiere, va dispune vânzarea bunului pe baza învoielii părţilor sau prin executorul judecătoresc.
Ca şi în cazul în care partajul s-a realizat prin bună învoială, partajul înfăptuit prin hotărârea instanţei are efect declarativ, nu translativ de drepturi.
Hotărârea de partaj rămasă definitivă constituie titlu executiv chiar dacă prin hotărâre nu s-a dispus predarea bunurilor către copărtaşi în lotul cărora acestea au căzut, aşa încât nu este necesară introducerea de către copărtaş a unei acţiuni în revendicare împotriva copărtaşului care deţine bunul atribuit şi refuză să-l predea.
Hotărârea de partaj nu este susceptibilă de executare în cazul când părţile declară în mod expres că nu solicită predarea bunurilor.
În cele expuse mai sus am încercat să vă aducem în atenţie câteva aspecte importante ale procedurii partajării judiciare care trebuiesc avute în vedere.