Protecţia şi promovarea drepturilor şi intereselor minorilor

Într-o perioadă în care tot mai mult auzim discutându-se despre violenţe şi abuzuri asupra minorilor, ne propunem să analizăm în rândurile următoare sistemul de protecţie şi promovare a drepturilor şi intereselor minorilor.
  În ceea ce priveşte reglementarea din Codul Familiei, cuprinsă în articolul 97-112, facem precizarea că drepturile părinteşti nu se referă la prerogative ale părinţilor asupra copiilor, ci la drepturile în legătura cu copilul în relaţiile parintelui cu terţe persoane.
  Astfel, părintele are dreptul de a stabilii domiciliul copilului şi de a cere înapoierea copilului de la orice persoană care deţine copilul fără drept. Din acestea rezultă principiul intereselor copilului, a căror promovare trebuie avută în vedere.
  Relaţiile dintre părinţi şi copii sunt guvernate de o serie de principii:
  - promovarea intereselor copilului;
  - principiul deplinei asimilări a situaţiei juridice a copilului din căsătorie, cu condiţia juridică a copilului adoptat şi a copilului din afara căsătoriei, cu filiaţia stabilită faţă de ambii părinţi;
  - deplina egalitate în drepturi între cei doi părinţi în tot ceea ce interesează exercitiul drepturilor şi îndatoririlor părinteşti.
  În caz de neîntelegere între părinţi, va interveni autoritatea tutelară, care va face o anchetă pentru determinarea drepturilor copilului - principiul independenţei patrimoniale dintre părinţi şi copii.
  Părintele nu are niciun drept asupra patrimoniului copilului şi nici copilul asupra patrimoniului părinţilor, afară de dreptul la moştenire şi la întreţinere.
  -ocrotirea părintească se înfăptuieşte sub îndrumarea şi controlul efectiv al autorităţii tutelare.
  Orice persoană fizică sau juridică, precum şi copilul, pot sesiza autorităţile abilitate de lege să ia măsurile corespunzătoare pentru a-l proteja împotriva oricăror forme de violenţă, inclusiv violenţă sexuală, vătămare sau de abuz fizic sau mental, de rele tratamente sau exploatare, de abandon sau neglijenţă.
  Angajaţii instituţiilor publice sau private care, prin natura profesiei intră în contact cu copilul şi au suspiciuni asupra unui posibil caz de abuz, neglijare, sau rele tratamente au obligaţia de a sesiza de urgenţă Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului.
 Asaltul aquis-ului comunitar asupra legislaţiei româneşti rămâne uneori, din păcate, pe hârtie sau la discreţia interpretării subiective a autorităţilor. E şi cazul legii 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copiilor, o lege modernă şi generoasă adusă pe pământ românesc după ce şi-a dovedit de mulţi ani funcţionalitatea în toate tările occidentale. Unele din pasajele acestei legi întâmpină însă o neaşteptat de mare reticenţă din partea autorităţilor judiciare şi administrative care, în situaţiile fericite că au aflat de existenţa ei, se codesc sau chiar refuză să le pună în aplicare.
 Există unele persoane care habar nu au că această lege există. Alţii ezită să o invoce. Unii judecători se lasă adesea greu convinşi să ţină seama de prevederile acestei legi, optând, din rutină sau din alte pricini, pentru respectarea mecanică a unor texte de lege din Codul Familiei. Autorităţile tutelare şi toate celelalte instituţii angajate în protejarea drepturilor copilului se arată în multe rânduri nedrept de prudente în a lua nota şi a aplica această lege. O nedreptate care îi loveşte în primul rând pe copiii ale căror destine pot depinde de (ne)recunoaşterea unor drepturi ce li se cuvin prin lege. De pildă, se ştie prea puţin că, potrivit unor prevederi ale legii 272/2004 , în condiţii clar stipulate, autorităţile judiciare şi administrative au obligaţia de a ţine seama şi de punctul de vedere al minorului care nu a împlinit vârsta de 10 ani.
  Potrivit art. 24 din legea 272/2004, copilul incapabil de discernământ are dreptul de a-şi exprima liber opinia asupra oricărei probleme care îl priveşte. Totodată, minorul care a împlinit vârsta de 10 ani, are dreptul de a fi ascultat, în orice procedură judiciară sau administrativă, cu privire la persoana lui. Ba, mai mult, legea spune că poate fi ascultat şi minorul care nu a împlinit 10 ani, dacă autoritatea competentă apreciază că audierea lui este necesară în soluţionarea cauzei.
  Aşadar, şi minorul care nu a împlinit 10 ani este capabil să-şi exprime opinia, de exemplu în caz de încredinţare a sa unuia dintre părinţii divorţaţi. Desigur, judecătorul este chemat să ţină seama şi de prevederile art. 24, alin.3 potrivit cărora opiniile copilului ascultat vor fi luate în considerare şi li se va acorda importanţa cuvenită în raport cu vârsta şi gradul de maturitate al copilului.