La fel ca şi excepţia de neexecutare şi rezoluţiunea/rezilierea contractului, problema riscului contractului se pune tot în cazul contractelor sinalagmatice.
Această problemă este în strânsă legătură cu una din cauzele de stingere a obligaţiilor: imposibilitatea fortuită de executare. Astfel, atunci când o obligaţie contractuală nu mai poate fi executată datorită unui eveniment de forţă majoră, în principiu, se stinge. Debitorul se află liberat de obligaţie pentru imposibilitate de executare.
Dacă obligaţia respectivă este născută dintr-un contract unilateral, situaţia este relativ simplă: obligaţia se stinge în mod necesar când survine un caz de forţă majoră.
Cu totul alta este situaţia dacă obligaţia a cărei executare a devenit imposibilă pentru forţa majoră s-a născut dintr-un contract sinalagmatic: se pune problema de a şti dacă celălalt contractant rămâne ţinut de obligaţia sa, din moment ce el nu mai poate obţine contraprestaţia în considerarea căreia şi-a dat consimţământul la încheierea contractului, sau, dacă, dimpotrivă, şi el este liberat de obligaţia sau obligaţiile sale.
În concluzie, problema care se pune este următoarea: cine suportă riscurile sau consecinţele dăunătoare ale imposibilităţii fortuite de executare a obligaţiilor uneia din părţi?
Jurisprudenţa admite fără excepţie următoarea regulă: riscul neexecutării este suportat de către partea a cărei obligaţie , datorită forţei majore, nu mai poate fi executată. Ea va trebui să suporte toate cheltuielile pe care le-a făcut în vederea executării obligaţiei, şi, în general, toate daunele pe care le antrenează imposibilitatea fortuită de executare.
Fundamental acestei reguli constă în caracterul reciproc şi interdependent al obligaţiilor ce revin părţilor contractante. În contractele sinalagmatice, obligaţia fiecărui contractant este cauza executării obligaţiei de către celălalt contractant. Imposibilitatea fortuită de executare a obligaţiei debitorului lipseşte de cauza obligaţia creditorului. Aşadar, contractul încetează fortuit şi creditorul este liber de obligaţiile sale.
În cazul contractelor sinalagmatice translative de proprietate se pune , în cele mai frecvente situaţii, atât problema riscului pieirii fortuite a lucrului, cât şi problema riscurilor imposibilităţii de executare a contractului.
Riscul pieirii fortuite a lucrului este suportat, de regulă, de către acea parte contractantă care are calitatea de proprietar al acestuia în momentul când a pierit. Aşadar, rezolvarea problemei suportării riscurilor în contractele translative de proprietate face necesară distincţia între diferite situaţii sau ipoteze.
A. ipoteza contractelor consensuale pure şi simple prin care se transmite dreptul de proprietate asupra unui bun cert.
Cu privire la aceste contracte, dreptul de proprietate se transmite de la instrăinator la dobânditor în momentul încheierii contractului. Dacă bunul piere după momentul încheierii contractului, dar înainte de a-l preda dobânditorului, cine va suporta riscul pieirii sale?
Riscul pierii fortuite a lucrului va fi suportat de acela care este proprietarul său în momentul dispariţiei. În ipoteza de faţă , proprietarul este dobânditorul, chiar dacă nu i-a fost predate. Deoarece dobânditorul a devenit proprietarul lucrului , el va trebui să achite preţul sau să execute prestaţia la care s-a obligat în schimbul transmiterii proprietăţii. Aşadar, dobânditorul va fi ţinut să suporte şi riscul neexecutării fortuite a contractului.
B. ipoteza contractelor în care transmiterea proprietăţii are loc ulterior momentului încheierii contractului.
Este cazul contractelor prin care se înstrăinează lucruri de gen şi bunuri imobile în sistem de carte funciară. Intră de asemenea în această categorie şi contractele de înstrăinare a bunurilor certe, atunci când părţile se înţeleg ca transmiterea dreptului de proprietate va avea loc la un moment ulterior încheierii contractului.
În toate aceste situaţii, riscul pieirii fortuite a lucrului, între momentul încheierii contractului şi acela al transmiterii proprietăţii, îl va suporta înstrăinătorul. Riscul neexecutării contractului va fi suportat de debitorul ale cărui obligaţii au devenit imposibile de executat. Debitorul obligaţiei imposibil de executat este înstrăinătorul care, neputând transmite dreptul de proprietate, nu poate cere plata preţului de la cealaltă parte.
C. ipoteza contractelor în care transferul proprietăţii este afectat de o condiţie.
Trebuie să distingem între două situaţii:
1. în situaţia în care transmiterea proprietăţii este afectată de o condiţie suspensivă, riscul pieirii fortuite a bunului se suportă de către înstrăinator, el fiind proprietarul său.
Riscul neexecutării contractului nu se pune deoarece contractul a cărui fiinţă a fost suspendată nu se mai poate perfecta.
2. În situaţia când transmiterea dreptului de proprietate este afectată de o condiţie rezolutorie, dacă lucrul piere fortuit înainte de realizarea condiţiei, riscurile contractuale se vor suporta de către dobânditor, care este proprietarul său.