Tranzacţia

Tranzacţia este un contract prin care părţile termină un proces sau preîntâmpină un proces ce poate să se nască, prin care ele îşi fac concesii reciproce, renunţând la anumite drepturi ori stipulând prestaţii noi.
Tranzacţia este acordul intervenit între părţi, în prezenţa instanţei şi constatat de ea.
Învoiala părţilor , infăţişată în scris, va alcătui dispozitivul hotărârii.
În ceea ce priveşte această hotărâre s-a încetăţenit denumirea de hotărâre de expedient.
Pentru încheierea tranzacţiei parţile trebuie să-şi exprime consimţământul lor, lipsit de orice vicii. Oferta de a încheia contractul poate fi retractată cât timp ea nu a fost acceptată de adversar.
Obiectul sau cauza învoielii trebuia să nu fie ilicită sau imorală, în caz contrar instanţa va înlătura convenţia părţilor şi va continua judecarea cauzei în fond.
Părţile trebuia să aibă capacitatea şi puterea de a tranzacţiona. Aceasta , întrucat admiterea mutuală a concesiilor implică abandonarea unor drepturi ori asumarea altora. Aşa fiind, reprezentantul incapabilului trebuie să aibă încuviinţarea prealabilă , iar mandatarul o procură specială.
Când nu rezultă că tranzacţia încheiată în numele minorului a fost făcută cu încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare, instanţa are îndatorirea să ceară părţilor să facă această dovadă, întrucât altfel actul este sancţionat cu anulabilitatea.
Procura dată cu menţiunea generală de reprezentare în justiţie nu este suficientă pentru îndeplinirea actelor procedurale care conţin elemente de dispoziţie, fiind nevoie de o procură specială, cu arătarea expresă că ea este dată şi pentru îndeplinirea acestor acte.
În afara condiţiei potrivit căreia tranzacţia trebuie să fie constatată în scris, legea nu prevede nicio altă condiţie formală.
Părţile se pot înfăţişa oricând în cursul judecăţii, chiar fără să fi fost citate, pentru a cere să se dea hotărârea care să consfinţească învoiala lor.
Pentru ca tranzacţia să-şi producă în plenitudine efectele, ea trebuie să fie transcrisă în dispozitivul hotărârii judecatoreşti. Totuşi, efectele nu se produc de la data emiterii hotărârii, care doar  consfinţeşte învoiala părţilor, ci de la data încheierii convenţiei, asimilând puterea tranzacţiei cu puterea unei hotărâri judecătoreşti definitive.
Tranzacţia produce un efect extinctiv în privinţa drepturilor asupra cărora părţile şi-au făcut concesii reciproce, în sensul că părţile nu-şi pot invoca drepturile stinse prin întelegerea lor. Prin tranzacţie litigiul este stins, aşa încât instanţa se dezinvesteşte, părţile renunţă la orice acţiune viitoare având obiect şi cauze identice cu cele ale convenţiei. Tranzacţia obligă definitiv părţile la ceea ce s-au îndatorat, dacă prin natura  lor prestaţiile nu sunt revizuibile. Tranzacţia produce efecte numai faţă de acele părţi din litigiu care au încheiat-o, celelalte părţi fiind terţi în raport cu tranzacţia.
Actul instanţei conferă tranzacţiei valoare autentică. Actul instanţei are forţa executorie, aşa încât, pe temeiul acestui titlu, se poate recurge la executarea silită, fără a fi necesară obţinerea unei hotărâri de condamnare.
Convenţia părţilor, ca orice contract, este susceptibilă de a fi atacată pe calea acţiunii în anulare, pentru motivele prevăzute de lege.
Nicio dispoziţie procedurală nu justifică soluţionarea acţiunii în nulitatea tranzacţiei în acelaşi proces în care ea a fost depusă.